Astazi mi-a venit un gand nebun sa va povestesc despre
inocenta, asa cum o concep si o percep eu, in fond si la urma
urmei realitatea este interpretarea fiecaruia pe care o da
adevarului. Poate inca mai am un strop de inocenta
sensibilizata si vreau sa o descopar, sa o scot din intuneric.
Inocenta este o nevinovatie, o naiva simplitate ignoranta. In
general si in mare parte inocenta copilariei este cea mai des
intalnita in scrierile marilor autori sau pur si simplu in
subiecte de discutie de zii cu zii. Tuturor ne e dor de varsta
aia in care puteam merge linistiti pe strada, cantand, cand
viata era cu adevarat frumoasa si plina de caldura si iubire.
Sa nu uitam ca copilaria este taramul fermecat al imaginatie
constructive, taramul unde binele invinge mereu si totul e
posibil. Nimeni nu-i stie limita sau cand va inceta, nimeni nu
isi da seama cand dispare, doar ne trezim dintr-o data
innecati pana in gat de probleme (cacaturile astea de zii cu
zii ce ne ingreuneaza pe cat de mult pot existenta fizica), ne
trezim intr-o mare de stres si tensiune, copilaria ramanand o
amintire frumoasa in care plangeam si radeam in acelasi timp,
cadeam dar ne ridicam, acum ne certam, acum ne pupam,
simteam ca suntem singuri si totodata cu toata lumea! Ne
maturizam iar simtul ala inocent care putea invia totul,
perioada aia in care aveam ochii limpezi neumbriti de
problemele vietii, cand priveam adanc dar fara prejudecati
sau idei preconcepute, dispare in locul lui venind temeri si
"racoarea" din jur.
Vreau sa ma pierd din nou in lumea copilariei ! Vreau sa fiu
copil din nou ! Inca tanjesc dupa perioada lipsita de griji din
viata mea. Vreau sa mi se citeasca din nou in ochi nostalgia
unei perioade aproape edenice… o etapa in care cuvantul de
ordine era joaca... In care cea mai mare grija era sa nu o
superi pe mama, in care domina dilema discutiilor dintre cei
mari, in care lumea iti zambea cand faceai ceva bun fara ca
macar sa stii ca ai facut acel lucru… totul venea de sine…
Vreau sa descopar lumea cu ochii de copil… acel copil pe
care-l iei in brate si te face sa-l iubesti pentru totdeauna,
acel copil care plange atunci cand il doare.. acel copil care
stie sa se joace fara sa triseze, care stie ca zambetul este
arma cea mai de pret si singura rasplata pe care ti-o poti
dori…
Copii de astazi nu mai au copilarie. Traiesc in spatii inchise,
limitate aproape tot timpul, in fata ecranului luminos al
calculatorului, vorbind zi si mai ales noapte cu prieteni de
peste mari si tari, dar nestiind ca de fapt cel care le
raspunde este un amarat de monitor, nestiind sa bata la usa
vecinului si sa-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu
bicicleta sau o "expeditie" prin padurile din centru. Copiii
traiesc acum intr-o lume virtuala, dominata de monstrii
imaginari, filme de groaza, muzica grea, joasa, care nu
reuseste sa atinga nici o coarda a sufletului lor.
Vom ajunge la o varsta ofilita in care fruntea o sa ne fie
plina de ganduri si de griji cotidiene, o varsta la care vom
dori sa aruncam peste umar un pumn de sperante si o duzina
de vise, pentru a inflori sub mângâierea zanelor cu trup de
margean si a piticilor cu barbi de clestar, spre a le putea
vorbi nepotilor nostri despre o copilarie cum n-a mai fost.
Noi visam la maine azi, iar maine visam la poimaine... iar
poimaine poate vom visa la acum cativa ani cand copilaria era
cuibarita inlauntrul nostru. Vreau sa visez ca ma trezesc doar
ca sa visez din nou, pentru ca atunci cand visez simt ca
traiesc cu adevarat. Ce? Copilaria mea. O vreau inapoi abia
cand realizez ca am piedut-o.
Si da, da, stiu ca tot ce am scris mai sus sunt doar niste
franturi de inima in vorbe seci, dar astea sunt gandurile ce
nu-mi dau pace.
